Spuneam in prima parte a articolului despre unele probleme ale companiei Space X. Iata ca dupa ploaie vine si soarele. Respectiv, un nou contract vine sa se adauge la portofoliul companiei, si anume o comanda destul de substantiala, de aproape 500 milioane dolari, din parte consortiului Iridium, pentru punerea pe orbita a noii generatii de sateliti, Iridium NEXT.

Dar sa vorbim si despre lansatorii pe care Space X ii produce.

Studiile au aratat ca majoritatea accidentelor rachetelor s-au datorat unor defectiuni la motoare. De aceea, compania s-a orientat catre un motor cu un grad de complexitate mai mic, cu carburant Kerosen, si comburant oxigen lichid, cu o singura turbopompa, cu doua injectoare si ax comun. Numit Merlin 1 C, motorul produce aproximativ 57 tone/forta in vid, iar carburantul este folosit si pentru racirea duzei, cat si pentru sistemul hidraulic de control vectorial al tractiunii, la treapta a doua a rachetei. Din motive de siguranta – accidentele cauzate de desprinderi defectuoase fiind pe locul doi in top – toate aceste rachete au doar doua trepte. O caracteristica interesanta a lansatoarelor Falcon este ca, dupa pornirea motoarelor, racheta este tinuta ”la ancora” pana se constata ca toate sistemele functioneaza normal, si de abia dupa aceea este lasata sa decoleze. In caz contrar, un sistem automat opreste alimentarea motoarelor. Iar treapta intai este recuperabila, ea aterizand in ocean, sustinuta de parasute, asemenea boosterelor navetei spatiale.

Falcon 1, este primul lansator pus la punct de Space X si aflat deja in exploatare comerciala. Avand doua trepte, prima propulsata de un motor Merlin, iar a doua de un motor Kestrel, racheta are 21,3 metri lungime, 1,7 metri latime, si o greutate de 27,6 tone. O varianta ceva mai lunga, si mai puternica, Falcon 1e va fi gata in 2011, si va putea pune o incarcatura de o tona pe o orbita joasa (185km altitudine), la pretul de 10,9 milioane dolari.

Falcon 9. Lansatorul testat in aceasta luna, are nu mai putin de 9 motoare Merlin pe prima treapta, si unul identic pe cea de-a doua. Aceasta configuratie ii permite sa isi efectueze misiunile chiar daca unul din motoarele primei trepte se opreste. Are o lungime de 54,9 metri, un diametru de 3,6 metri si o greutate de 333 tone. Tractiunea totala de aproape 500 tone/forta permite punerea pe o orbita joasa a unei incarcaturi de maxim 10,4 tone, sau 4,5 tone pe orbita geosincrona, la un pret de 56 milioane dolari. Se ajunge astfel la un pret de aproximativ 5000 de dolari pe kg de sarcina utila, extrem de competitiv.

Falcon 9 H, sau Heavy, va fi format din trei trepte intai alaturate, si apoi o treapta a doua si incarcatura, putand astfel sa ridice in spatiu o impresionanta sarcina de 32 tone pe orbite joase, sau 19 tone pe orbite geosincrone, la un pret unitar si mai scazut.

Subliniez aspectul financiar, deoarece, din ce stiu, acesta a fost factorul esential in abandonul programului navetei spatiale. Trecerea ”in privat” a lansarii de oameni in spatiu nu este insa ceva asa nou. Practic, toate lansatoarele folosite de NASA in ultimele decenii au fost construite de firme particulare, cu tot ce inseamna asta, inclusiv profituri, dar cu un plus de incertitudine, datorita bugetelor, prea des variabile, ale agentiei spatiale americane. Iar incadrarea intr-un buget mai restrans a dus la accidente sau chiar catastrofe. Un alt aspect important, care nu rareori a dus la cheltuieli in plus si intarzieri de program, a fost impartirea constructiei componentelor catre mai multi contractori. Space X a incercat sa reduca pe cat de mult acest lucru, construind in regie proprie aproape toate componentele sistemului, de la motoare, la avionica, si la modulul de transport.

Dragon, modulul de transport, care se spera ca va duce pe Statia Spatiala nu doar materiale, ci si echipaj, este format din doua parti. Un compartiment cargo, nepresurizat, si nereutilizabil, cu un volum util de 14 metri cubi – sau 34 in varianta extinsa – care mai contine si panourile solare pentru alimentare in spatiu. Al doilea compartiment, presurizat si integral reutilizabil, poate fi amenajat dupa cerinte fie in transportor pentru 7 persoane, fie in transportor de marfa presurizata, cu un volum de 10 metri cubi, fie in laborator spatial. Echiparea va permite controlul automat sau manual al traiectoriei, prin cele 18 motoare de manevra, ramanerea in spatiu pentru o perioada de la 2 saptamani la 2 ani, in functie de tipul misiunii, revenirea pe Terra cu ajutorul unor parasute, si amerizare cu recuperarea modulului. La ora actuala, compania spera ca acest modul sa fie gata pentru misiuni umane in doar 3 ani, dar oficialii NASA dau ca data probabila, anul 2015.

Ambitiile firmei Space X par insa a merge mult mai departe. Si anume, la realizarea de misiuni interplanetare, utilizand motoare cu plasma dezvoltate de o alta companie privata. Dar despre asta, alta data.