Teoria vortex a materiei
Încă din secolul al XVII-lea, René Descartes a conceput o teorie vortex pentru cosmologie, în încercarea de a explica mecanismul sistemului solar. Secolul al XX-lea reprezintă un salt calitativ în cunoașterea științifică a realității obiective prin elaborarea modelului standard pentru particulele elementare și interacțiunile fundamentale ale materiei. Teoria vortex a materiei este o concepție novatoare de tip configurațional pentru structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, prin abordarea dialectică a devenirii existenței, în care principiul „unității și opoziției contrariilor”, formulat de filozoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel, joacă un rol esențial. Se știe că materia și antimateria nu pot exista împreună deoarece se anihilează reciproc, transformându-se în energie. Conceptul de vortex are semnificația de punte de legătură între materia din Universul nostru și antimateria din Universul complementar. Modelul vortex al devenirii existenței este sugerat de teoremele lui Gauss pentru câmpul gravitațional și câmpul electric, care pun în evidență surse de tip convergent(puțuri) și divergent(izvoare) pentru particule universale, al căror comportament poate fi descris riguros în cadrul mecanicii cuantice și al teoriei relativității. Referitor la legea atracției universale și legea lui Coulomb, se poate demonstra teoretic și verifica experimental că vortex-urile convergente se atrag iar cele divergente se resping prin forțe invers proporționale cu pătratul distanței dintre ele. Oricărei microparticule i se poate asocia un vortex simplu sau reprezintă o anumită configurație a acestora. În cadrul teoriei vortex pot fi explicate fără dificultate structurile elementare și interacțiunile fundamentale din Univers, existența antiparticulelor și fenomenul de anihilare, relația lui Eistein dintre masă și energie etc. Un argument astronomic în favoarea teoriei propuse, este evoluția unor stele către stadiul de „black hole”, un veritabil vortex care se manifestă la scară cosmică. Găurile de vierme, numite și poduri Einstein-Rosen, reprezintă o extensie a găurilor negre, dincolo de raza Schwarzschild, a unor soluții pentru ecuațiile teoriei relativității generalizate. Ele sunt construcții topologice care „leagă printr-o scurtătură” zone îndepărtate ale Universului. În teoria vortex, podurile Einstein-Rosen asigură schimbul succesiv de particule universale între Universul nostru și Universul complementar. Un bilanț pozitiv pentru schimbul global de particule universale prin vortex-uri este cauza expansiunii Universului. Prof. Vasile Tudor, http://www.voxinventica.com