Conceptul neomogenităţii absolute a evidenţiat un mod de interpretare în aparenţă exotic.  Justeţea noilor observaţii permite elaborarea unor şcenarii pe cât de sugestive tot pe atât de eficiente.  Căutând să imaginăm constanta scurgere volumică din sau spre perimetrul spaţiului înconjurător (provocată de stările specifice sarcinilor electrice), vom fi martorii unui permanent raport de proporţionalitate dintre volumul injectat sau ejectat şi perioada de timp scursă cu această ocazie:

Suntem interesaţi de

constanta k deoarece marchează valoarea unui debit şi reprezintă în fapt amprenta fină a scurgerilor temporale tip sarcină electrică.  Dacă pentru Huygens punctele ce oscilează în fază alcătuiesc suprafaţa de undă, emisia tip “sarcină electrică” se conturează pe o panoramă a coerentei defazări punctuale.  Relaţia biunivoca dintre valorile acestor defazaje şi valorile abaterilor temporale a permis determinarea sumei minime garantate a abaterilor relative ce definesc stările considerate a fi relativ izolate:

Directa proporţionalitate dintre această sumă şi defazajul temporal ∆t permite evaluarea debitului apreciat ca şi “masă volumică” extrasă sau redadă în mod relativ continuu spaţiului înconjurător:

Amintindu-ne (într-un fel sau altul) de constanta structurii fine a materiei, este firesc să ne îndreptăm atenţia spre determinarea valorii interacţiei dintre două sarcini electrice.

Pentru a face o estimare a forţei coulombiene vom presupune că masa volumică extrasă sau redadă în mod continuu spaţiului înconjurător este distribuită radial. Atemporalitatea acestei distribuţii permite definirea repartiţiei de masă prin intermediul exclusiv al distanţei radiale r:

Orice altă sarcină aflată la o distanţă r de prima sarcină electrică primeşte relativ constant şi relativ continuu roadele acestui câmp fizic.  Deşi ciocnirile par iminente, imaginea ce relevă o activitate ca şi flux continuu de evenimente nu permite determinarea activităţii de interacţie funcţie de abaterea în timp a impulsului:

Valoarea interacţiei se poate aprecia totuşi funcţie de permanenta ofertă m(r), capacitatea de absorbţie sau refulare a particulei electrice q şi abaterea datorată efectului de mediere valorică μ₀. Dacă pentru primele două mărimi fizice contribuţia direct proporţională este evidentă, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre contribuţia parametrului μ₀.  În principiu există trei posibilităţi:

Ř Non-dependenţă – echivalentă cu situaţia de non-interacţie totală;

Ř direct proporţionalitate – echivalentă cu situaţia unei interacţii controlate;

Ř invers proporţionalitate – echivalentă cu situaţia unei reacţii inexplicabile şi lipsită de orice control.

Interpretarea procesului ca pe un permanent autocontrol valoric ne obligă să acceptăm direct proporţionalitatea a contribuţiei sale în formula de calcul a forţei coulombiene:

Prelucrând convenabil această formulă  se poate ajunge la mult mai consacrata expresie a forţei coulombiene:

Forţa şi expresia forţei coulombiene este atât de cunoscută încât, se pare că nimic nou nu se mai poate spune pe această temă.  Mai mult decât atât, orice abatere valoarică a constantei cotată ca şi sarcină electrică q este considerată inadmisibilă.  În aceste condiţii, suntem obligaţi să motivăm diferenţa dintre valoarea experimentală şi cea teoretică.

Fideli manierei generale de lucru, vom începe prin a evidenţia mărimea abaterii relative dintre cele două rezultate:

Este firesc să presupunem că interacţia dintre cele două câmpuri este direct răspunzătoare de aparenta “eroarea” de calcul remarcată anterior. Pentru o determinare cât mai exactă va trebui să facem un inventar al efectelor secundare.

Efectul coulombian este resimţit de întreaga particulă.  Obligatoria modificare a poziţiei reciproce dintre cele două corpuri reclamă şi o modificare a cîmpului electric.  La prima vedere s-ar putea crede că acesta este supus la o simplă operaţie de translaţie.  Aşa ar sta probabil lucrurile dacă operaţia s-ar declara instantanee.  Inadmisibilitatea vitezei infinite de operare reclamă existenţa temporizării ca efect reactiv.

Vechile mentalităţi susţin ideea perfectului echilibru orbital, dar noi ştim deja că acest concept nu poate dispune de o susţinere teoretică.  Singura soluţie ca şi principiu de funcţionare o reprezintă acceptarea abaterilor sub un regim de autocontrol.  În acest caz, ştiinţa recunoaşte reacţia ca şi măsură a unui feed-back, iar noi vom încerca să imaginăm starea fizică orbitală ca pe un permanent efort de “evadare” dintr-un precar echilibru.

Electronul aflat în raza de acţiune a unui proton redă imaginea unui ceas natural. Existenţa unei relaţii între raza de curbură şi viteza tangenţială permite emiterea ideii de evaluare şi prognozare.  Pentru efectuarea acestui lucru, să urmărim mai întâi filmul derulării activităţii orbitale:

Ř chiar din denumirea acţiunii aflăm despre imaginea rotaţiei complete;

Ř prin fiecare salt unghiular (adăugat la imaginea rotaţiei complete) suntem obligaţi să recunoaştem şi un salt energetic;

Ř creşterea sau descreşterea energiei (prelevată de imaginea preschimbării poziţiei relative dintre sarcinile electrice) alternează în mod sigur (pe periada rotaţiei complete);

Ř acceptarea sensului unic de dezvoltare este sinonimă cu recunoaşterea continuităţii interacţiei, caz în care ideea de temporalitate se autodiscreditează;

Ř în aceste condiţii, conservare relativă a razei orbitale medii reprezintă singura soluţie teoretică.

Energia dezvoltată prin crearea unui excedent sau a unui deficit volumic (conform principiului de existenţă a unui ceas natural) reprezintă o prezenţă indiscutabilă în relaţia dintre cele două sarcini electrice.  Conservarea parametrilor medii de funcţionare a permis emiterea ideii de undă asociată plană staţionară.  Permanenta refulare energetică pare să ne abată de pe orbita acestei idei. Contradicţia este numai aparentă deoarece, pentru susţinerea caracterului de undă avem nevoie de abatere, tot aşa după cum, pentru perpetuarea abaterii avem nevoie de existenţa unui principiu de conservare.

O înbunătăţire a şcenariului de funcţionare orbitală este imperios necesară.  Modelul lui Rutherford sau a lui Bohr face abstracţie de orice imprecizie în determinare (ca şi motivaţie a întregii acţiuni).  Utilizarea unei imagini filare a traiectoriei reprezintă (în astfel de situaţii) rodul unei grosiere aproximaţii.  În realitate, instabilitatea electronului pe orbita r_m este un lucru cert.  Tot atât de cert este faptul că, o uşoară schimbare orbitală nu aduce modificări substanţiale energetice (capabile să arunce electronul de pe orbita sa medie).  La urma urmei, orice valoare absolută impusă unei mărimi fizice ar fi inexplicabilă.  Mult mai plauzibilă ar fi ideea repartiţiei câmpului electric (din jurul sarcinilor electrice) după un model al benzilor energetice. Altfel spus, relaţia de distribuire a câmpului electric este irelevantă din punct de vedere energetic. Înmulţind ambii membrii ai ecuaţiei cu vectorul rază vectoare vom căuta să beneficiem de oportunităţile nou create.

În principiu, produsul dintre câmpul electric şi raza vectoare este interpretat ca şi potenţial electric V. Produsul dintre forţă şi raza vectoare este la rândul său acceptat drept lucru mecanic L.  Fără a reprezenta o noutate în domeniu, relaţia potenţialului electric va trebui completată cu câteva amendamente:

Ř activităţile orbitale relevă existenţa unor sectoare pentru care diferenţa de potenţial aferentă ∆V este nulă;

Ř lucru mecanic consumat pentru permutarea sarcinii electrice de la o extremă la alta a stratului unipotenţial este ca şi inexistent;

Ř singura cale de a justifica un astfel de comportament este de a nu accepta emisii sau absorbţii energetice pe întreaga perioadă a unei evoluţii orbitale relativ stabile;

Ř cum o uşoară creştere sau diminuare volumică şi deci energetică pare în fiecare clipă iminentă, suntem obligaţi să acceptăm (în cazul micilor abateri de rază ∆r) ajustarea în aceeaşi măsură a valorii sarcinii electrice q (se va dovedi ulterior că acest ultim amendament nu este în măsură să-i prejudicieze statutul de constantantă universală).

Noile condiţii permit completarea setului de relaţii ale potenţialului electric prin admiterea existenţei benzilor de tensiune electrică U nulă.

O rescriere sugestivă a complexului proces ar putea fi:

sau

Atributul de constantă relativă purtat de valoarea mărimii q permite efectuarea următoarelor observaţii de ansamblu:

Ř când raza vectoare r este în creştere, luând valori cuprinse în intervalul (r,r+∆r), raportul ∆q/∆r este în scădere;

Ř în perioada contracţiei razei, valoarea raportului va fi într-o evidentă creştere;

Ř se remarcă existenţa a două perioade distincte şi succesive;

Ř fireasca succesiune reuşeşte să inoculeze imaginea unui unic şi continuu efort (ca şi interacţie) periodic redicţionat.

Evoluţia după un principiu specific ceasului natural presupune respectarea următoarei egalităţi:

în care ∆t joacă rolul unei relative abateri temporale.  Acelaşi principiu de funcţionare prognozează o scădere a abaterilor temporale ∆t pe măsura creşterii razei vectoare r.  În aceste condiţii, se justifică o diminuare a abaterilor de sarcină electrică ∆q în paralel cu creşterea razei r.   Inversa proporţionalitate dintre valoarea razei vectoare r şi abaterea de sarcină ne obligă să acceptăm creşterea de sarcină ca un efect al vecinătăţii celor două particule.  Reformulând precedenta diferenţă de potenţial (conform realelor tendinţe de dezvoltare, ∆q şi ∆r mărimi pozitive):

se poate constata cu uşurinţă nonsoluţia egalităţii perfecte dintre cele două potenţiale.

Aparentul hazard (provocat de căutarea unui iluzoriu echilibru) ne determină să privim comportamentul coulombian ca pe un permanent passing.  Realizarea unei analize corespunzătoare presupune aprofundarea studiului pe clişee mult mai fine ale unor observaţii intermediare, eventual interpretate ca şi impulsuri de moment ale interacţiei coulombiene.

Suntem în faţa unei noi provocări, caz în care se recomandă o atentă expertiză a comportamentului coulombian.  Rodul unei concentrări maxime pe o direcţie oarecare este interpretat funcţie de numărul de linii de câmp sau de acţiuni identice purtate simultan N. Ideea de passing prin acceptarea unui singur grad de libertate pe perioada unui aşa numit instantaneu, elimină efectul evaluării radiale (acceptată pe un eşantion mai larg), drept pentru care impactul unidirecţional trebuie tratat sub acţiunea momentului şi anume 4π ori mai mare.  Desigur că acest impact se va răsfrânge asupra numărului de acţiuni identice purtate simultan şi implicit asupra numărului liniilor de câmp.  Nemaifiind vorba de nici o acţiune de mediere valorică vom înlătura din formula expresiei coulombiene efectul povocat de introducerea valorii parametrului μ₀ precum şi pe cel datorat medierii radiale:

Valoarea impulsului p*_c (prin prisma statutului de informaţie elementară) va fi în mod evident egală cu aceea a surplusulu sau deficitului de linii de câmp ∆N:

Imaginea acestui număr de linii de câmp se va suprapune peste perspectiva generală oferită de sarcina electrică.  Practic, se poate vorbi de stabilirea unui salt valoric al densităţii liniilor de câmp (existente pe direcţia de interacţie dintre cele două sarcini).  Contribuţia sarcinii (în mod direct) la distanţa r este:

Sumarea efectivă:

permite constatarea unei permanente şi constante abateri relative.  Creşterea relativă a numărului de linii de câmp modifică în aceleaşi proporţii valorea ce defineşte cantitatea de sarcină q :

O cât mai bună estimare a consecinţelor reclamate de existenţa acestui feed-back ne obligă să înbunătăţim formula de calcul a sarcinii electrice prin sumarea unui coeficient menit să estimeze efectul unor inerente abateri de gradul doi ale întregului proces:

Modificările provocate de efectul de imediată vecinătate a două sarcini pozitive sunt direct răspunzătoare de misterioasele relaţii de legătură dintre protoni.  De acum înainte va trebui să încetăm a mai motiva existenţa fiecărui tip de interacţie be baza unei relaţii de legătură definită într-un câmp continuu de evenimente direcţionate unisens.  Înţelegând virtualitatea ca pe un unic mecanism al instabilităţii şi implicit al mişcării, vom putea depăşi stadiile de apreciere conceptuală grosieră exprimate prin noţiunile de neutron, mezon, etc.

Convins că fiecare mod de operare presupune existenţa unui set de reguli şi evident respectarea lor, am încercat pe cât posibil să mă aliniez normelor convenţionale deja existente.  Respectare întru-totul a normelor nueputând aduce şi doza de progres mult dorită, am fost nevoit să mă abat de la unele dogme academice.  Din acest motiv, noutatea excepţională a acestui concept reclamă o deosebită flexibilitate din partea celor care vor dori să-l înţeleagă.  Următorul articol va fi dedicat evaluării defectului de masă ca şi efect al diminuării valorice a sarcinii electrice.

Referinte: “Teoria generalizata a relativitatii”, Albert Einstein

Iacob Dumitru
Forum: Comentarii pe marginea articolului se pot face in forumul de discutii al site-ului nostru.