[IACOB DUMITRU]

Logica este arta ideilor, informațiilor, “cuvintelor” care, nu întâmplator , au o existenta garantata.

[Night]

Și totuși, logica eșuează remarcabil într-un hotel ce are un număr de camere infinite. Patron la hotel Godel.

Logica este bună atunci când operăm într-o cauzalitate restrânsă (nici o aluzie la relativitate).
În rest, o infinitate de cauze prime pot creea o infinitate de efecte ulterioare.

[IACOB DUMITRU]

Asocierea între “număr” si “infinit” este ilogică, infinit nu e număr, eroarea fiind frecventa chiar si in rândul matematicienilor.
Matematica nu este self-consistentă, nu se susține singura, “aruncând” materia din spațiu, Godel “rămâne pe cap” cu ecuațiile de mișcare, nerealizand faptul ca nema informație fără substrat.

[IACOB DUMITRU]

Si totuși, ce este acest substrat natural?
Instinctiv, negam cu ușurintă existenta reala a timpului.
In fapt, fie ca este vorba despre timp sau despre spațiu, acceptam mai mult sau mai puțin tacit ca suntem in fata unei ordini etalate de la sine, locații succesive distincte, relevante.
Evenimentele sau locațiile au o relevanta diferită, variabila in timp si spațiu, generând practic dinamica, acțiune, interactivitate din partea acestora si implicit curbura, delay.

[MariusP]

@IACOB DUMITRU

Doar o întrebare: de ce folosești persoana I plural? "negam", "acceptam" etc.?

[IACOB DUMITRU]

Datorită contextului.
Dacă, prin absurd, scurgerea timpului fizic ar înceta sa aibă loc, atunci ar înceta sa existe însuși spațiul.
Câți dintre noi își pot închipui absenta din oficiu a spațiului așa-zis gol?
Instinctele si toate celelalte abilitați ale noastre sunt tributare contextului comun si larg deopotrivă, context ce ne formează si domina modul de gândire, de interpretare, de observare, de conștientizare.

[MariusP]

Eu eram sigur că-i "pluralis majestatis"...

[IACOB DUMITRU]

Uneori, puterea obisnuintei naște siguranțe impardonabile, exact ce încercam sa subliniez si eu prin abordarea la persoana I plural.

[Night]

Am putea încerca o para-definiție: Timpul este conștientizarea mișcării. ?

Prin conștientizare înțeleg chiar și existența unui presupus potențial observator aprioric ce a ar putea distinge respectiva mișcare. De exemplu să presupunem lipsa oricărui element conștientizator într-un univers aflat în transformare, însă fără ființe ce pot conștientiza schimbările.

Spre exemplu, particula A se mișcă ne-observată de către nimeni: Mai trece timpul? Este similar cu întrebarea, dacă un copac cade într-o pădure, se mai aude sunetul?

Evident, sunetul este produs, însă nu se mai aude. Exista sunetul, ? Și pentru cine? Pentru un ipotetic potențial observator aprioric (dotat cu cu senzori acustici).

Știu că e greu de urmărit ce am scris, însă probabil timpul și spațiul sunt într-o relație de tipul electricității și magnetismului. Una fără alta nu se poate.

Altă analogie, undă si corpuscul. Una fără alta nu se poate.

Timpul și spațiul, la fel. ( ? )

Ai spațiu, ai deci o delimitare în care .. se întâmplă ceva. Deci timp. Poți avea un spațiu în care nu se întâmplă nimic? (moartea termică a universului de exemplu). Sau un spațiu cartezian conceptual, mental.

Desigur că da. Ce înseamnă acest lucru? Mai trece timpul? Sau stă pe loc?

Îmi cer scuze pentru aceste gânduri la cald, ce desigur ne trec prin cap la anumite vârste. Mă simt bântuind prin întuneric cu o lumânare într-o sală plină de oglinzi.

[IACOB DUMITRU]

In primul rând, mulțumesc celor care au promovat ideile acestui topic.
In al doilea rând, incertitudinea este informație, perenă si efemera deopotrivă, se rostogolește, se ajustează, se contorizează, cronometrată pas cu pas, eveniment cu eveniment, promovând starea de veșnica inerție.
Claustrofobia temporala nu ocolește nimic si pe nimeni.