[IACOB DUMITRU]

Realitatea este logica aplicată, mereu in schimbare, oscilând si evoluând in același timp, turbulentă, căutând repere fixe, indubitabile, un fel de răgaz, odihna, “iarba verde de acasă”, siguranța.
“Condamnați” la veșnica evoluție, la nemarginita căutare, ca si principiu de existenta si funcționare, apelam adesea, cu o incredere relativ oarba, la “oaza de liniște” conferita de abordarea unor practici îndelung experimentate, acceptate ca si învățături, ca si științe .. etc.
Virtualizarea in carne si oase, virtualizarea eternității, căutarea noului in detrimentul vechiului, filosofie in desfășurare, “la scara 1:1, trezire la o așa numita realitate, realitate ce își modulează permanent parametrii, determinarile, aproximările.

[Night]

Este logica apriorică? Iar dacă da, și realitatea existenței?

[IACOB DUMITRU]

Logica, realitatea sunt atemporale, nu exista niciun moment zero absolut, fata de care, aprioric, sa nu fi existat nimic.
Pe de alta parte, logica evoluează in tandem cu realitatea însăși, oscilant, dublu sens, de la simplu la complex, de la rudimentar la rafinament, de la primitiv lucid, “constructiv” la avansat, “alarmant” distructiv, confuz.
Realitate, evoluția este, printre multe altele, o ordinara selecție naturală.

[IACOB DUMITRU]

Etapa primitiva, rudimentara, este permanent activa, ea este reprezentata de relațiile de aproximare desfășurate in interiorul “fotonului”, interior recunoscut ca fiind cel mai restrâns plan informațional, cea mai intimă forma de conștientizare.
Logica, viul exista, ca si “sămânță”, pretutindeni in timp si spațiu, prinde si încolțește, evoluează in grup, prin asocieri, generând, din aproape in aproape, planuri mai largi ale informației si implicit noi forme de conștientizare, de observare, de apreciere, de aproximare.
Universul, ca si oricare particula, este forma de existenta in devenire, este forma de conștientizare, este observator subestimat de oamenii de știința in general, de Fizica in particular.
Complexitatea spațiului fizic poate fi apreciata prin limbaj cât mai “colorat”, diversificat si nu neaparat printr-un aparat matematic, mai mult sau mai puțin, sofisticat.

[IACOB DUMITRU]

In oricare stare a sa, spatiul fizic are un caracter “conflictual”, dovedit deopotriva prin acțiuni de destructurare, disociere, prin acțiuni de structurare, asociere, prin acțiuni de relativa conservare, stabilitate.
Chiar si nucleele, considerate relativ stabile, sunt definite prin acțiuni sistematice de atracție/respingere/relativa conservare.

[IACOB DUMITRU]

Gândirea bazată pe “bunul simt” sfidează uneori logica, clachează in încercările de a desluși comportamentul cuantic si cauzele sale, in încercarea de a da răspuns unor întrebări pe cât de esențiale tot pe atât de milenare.
Soluția poate deveni simpla, eficace, in măsura in care vom raspunde, pas cu pas, unui șir de întrebări elementare după cu ar fi:
Omogenitatea perfecta, continuitatea absoluta, precizia maxima in determinare sunt sau nu non-sensuri, stări ce nu pot avea soluții teoretice si implicit practice, specifice unei lumi considerată a adevărului, a realității?
Răspunsul este evident NU si cu el trebuie sa plecam, ca si ipoteza de lucru, la drum in înțelegerea spațiului fizic, cauzelor si legilor sale.
In mod eronat se considera ca, continuitatea absoluta poate fi obținută prin acoperire integrala a unei drepte cu ajutorul unor puncte.
Nimic mai fals, mai eronat, oricâte puncte am figura pe o dreapta, gradul de neacoperire, procentual, este mereu de 100%.
Punctul, precizia maxima in determinare, nu pot fi repere folositoare, “ingrediente” de baza ale spațiului fizic.

[Night]

[IACOB DUMITRU]

Fizicienii au dreptate, in acest caz, totul trebuie confirmat, prin eveniment, chiar si prezenta sau absenta spațiului.
Spatiul si timpul au o natura fizica si nici pe departe nu trebuie priviți ca pe niște “bobițe” de sine stătătoare, avand un conținut perfect continuu, perfect omogen.
Pe de alta parte, iti ceri scuze inoculand faptul ca filosofia nu e suficient de potenta când, in fapt, potenta trebuie sa vina din măiestria utilizatorului, măiestrie pe care ar trebui sa o obțină fizicienii cu mari pretenții.
Ideea de Univers perfect static, lipsit de evenimente, este de “noaptea minții”, așa ceva nu conține si nici nu poate produce “dovezi”, este ilogică, lucru ce poate fi constatat fără a avea nevoie de un aparat matematic care sa susțină aceasta “anomalie.
Natura reala, natura fizica se remarca prin erori in determinare si cuantificarea lor, prin modificarea lor valorică, etern si implicit prin mișcarea creată de modificarea permanenta a granițelor …. etc.
Convingerea mea este ca, trebuie sa renunțam la oricare cutuma înainte de a decide ce este o “natura fizica” sau care sunt limitele si competentele filosofiei.
De ce avem linii de câmp, granițe?
Simplu, pentru ca nu putem avea simetrie perfecta (un alt mod util de a exprima, de a prezenta abaterea, detaliul fizic, imprecizia, etc.).
Geometria si factorii ei sunt esențiali in existenta si descrierea spațiului fizic.

[IACOB DUMITRU]

Spatiul fizic se autoobservă, se autoapreciaza, se autoconstientizeaza.
Procesele de aproximare ce definesc si întrețin realitatea, întrețin caracterul indisolubil al simbiozei dintre așa-zisul abstract si așa-zisul concret.
Impreciziile proceselor de aproximare sunt deopotrivă, atât constientizari cât si repere fizice, volumice, multidimensionale, definite turbionar si implicit pe baza unor tensiuni interne.
Ca si informatii concrete, conștientizate, impreciziile sunt entități cu statut suficient, necesar, deplin.

[Night]

[IACOB DUMITRU]

Definește te rog existenta fizica, reala, materială, altfel vorbim discuții, glumesc, desigur.
Eu tocmai am făcut acest lucru, instituind detalii general valabile.
In cele mai mici detalii, spatiotemporalitatea este unul si același lucru cu electromagnetismul.
Starea întunecată ascunde, asta e menirea ei, parțial si temporar, “separa”, “filtrează” efectul așa-zis electric de efectul așa-zis magnetic.
Filtrarile sunt absolut necesare, caz contrar, prin absurd, totul ar fi inoperant, non-informațional, non-practic, non-experiment, non-dovezi existențiale, ilogic, fără întrebări si răspunsuri …etc.
După aceasta succinta descriere, sper sa reflectezi mai mult înainte de a emite astfel de întrebare.
Fizica si nu numai,ne-a “îngropat” in cutume, in observații subiective, neprincipiale.
Scurgerea timpului fizic, in detaliul, este exprimata prin comportament electromagnetic, turbionar in esența sa si nu in ultimul rând, prin comportament corpuscular, adică posesor de durata relativ lunga, manifestata intr-un cadru suficient de bine conturat, suficient de bine închis, delimitat, volum minim si maxim garantat.

[Night]

Prin fizic, material, înțeleg orice tip de particule ce pot interacționa (între ele), așadar de același fel.

Particule, sisteme, volumetrii, spațiul imaterial ce conține materie. Materia fiind acel ceva ce se poate influența reciproc.

Spre exemplu, culorile și gândurile nu sunt materiale. Culoarea este o senzație, deși este produsă de o lungime de undă. Gândurile, sunt produse de curentul electric dintre sinapse, însă nu sunt palpabile.

Dacă se poate măsura, există, spunea lordul Kelvin, dacă nu mă înșel. Eu aș completa cu un criteriu, acela de interacționabilitate. Spre exemplu partciulele neutrino, ce interacționează extrem de rar cu materia obișnuită.

De aici deduc faptul că pot exista și particule ce nu interacționează cu materia obișnuită deloc. Să fie materia întunecată? Pe de altă parte, avem și MOND, teoria modificată a lui newton, care ar explica.

O altă întrebare, oare particulele ce nu interactionează cu materia, pot interactiona intre ele? (!?!?!)

Dacă spațiul și timpul ar avea o realitate fizică, ar exista cuante de timp și spațiu, asemănătoare cu cele din mintea lui Plank. Dacă particula timp există, atunci o putem manipula. Scenariu science fiction, .. în acest caz, foarte bun pentru toate filmele privind călătoria în timp.

[IACOB DUMITRU]

Fără supărare, descrierea ta seamănă foarte mult a “ghiveci”, înlesnit si de gafe specifice fizicii si matematicii actuale, înlesnit de un “bun simt” înșelător, manipulant.
Amesteci lucrurile cu dezinvoltura si generozitate dezarmanta.
In realitate, oricare părticică a spațiului fizic e curbata, tensionata,
adică e “bântuită” in întregime de interactii, altfel spus, dacă prin absurd eliminam curburile electromagnetice, atunci “adio” oricare fel de spațiu, oricare “aluat” așa-zis material si implicit oricare tip de mișcare, de deviație, de informatie.
Ecuațiile de mișcare nu pot fi eliminate nici prin absurd, nu poate fi neglijat rolul lor determinant in procesul de structurare, de asociere, de observare, de conștientizare …etc.
Nimic nu este direct palpabil, gestionarea se realizează prin inducție, chiar si cea a gândurilor.
Ideea de cuanta așa-zis pura de timp sau de spațiu, existenta separat, este păguboasă, este eronata, este manipulatorie … etc.

[IACOB DUMITRU]

In spatiul real nimic nu se repeta si nici nu se poate repeta identic.
De ce?
Pentru ca totul se structurează prin intermediul erorilor, impreciziilor naturale, caz in care si in mod mai mult decât evident, o eroare naturală nu are frontiere perfect delimitate si implicit nu poate fi “construită” , procesata absolut identic, nici vorba de o “instrumentata”, “intenționat manipulata” întoarcere identică la o situație deja petrecuta.
Materia întunecată este la vedere, in persoana spațiului apreciat gol, in mod eronat desigur.
Spatiul eronat considerat vid absolut, se implica sistematic in menținerea echilibrului relativ stabil pe orbite, participa activ la așa-ziselor unde asociate ale planetelor … etc.

[IACOB DUMITRU]

Strict fizic, abaterile, erorile naturale sunt impulsuri, impulsuri pe care stiinta le considera, privite si analizate in cele mai mici detalii, ca fiind simplii vectori, simple "sageti ale lui Cupidon", ce inainteaza nestingherite pe diferite directii, perfect rectiliniu ... etc.
Se considera deasemenea, in mod eronat, ca nu poate fi cunoscuta cu precizie maxima, simultan, pozitia si valoarea unui impuls.
De ce eronat?
Pentru ca precizia maxima nu poate fi cunoscuta oricum, nu poti vorbi de precizie maxima in cazul erorilor naturale, impulsurilor naturale care, in fapt, sunt strict legate de contextul din imediata vecinatate in care se manifesta si pe care tocmai o defineste, ca si spatiu, volum ....etc.
In realitate, inaintarea pe o directie considerata a fi relativ conservata, se face turbionar, prin abateri sistematice de la directia de inaintare, generand totodata segmentarea rotatiei, diferentierea evenimentelor si implicit delay-uri, scurgeri ale timpului, temporalitate .... etc.
Cel mai mic detaliu, eveniment desprins dintr-un lung sir de evenimente elementare, impulsuri primare, poate fi descris, prin aproximare, ca avand forma unui trianglu puternic disproportionat, forma descrisa cu ajutorul a trei vectori legati, necoplanari.
Desigur ca acest detaliu elementar se regaseste inlantuit intr-un sir lung de alte asemenea detalii, definind impreuna o rotatie completa ...etc.
Ideea de baza pe care doresc sa o subliniez cu aceasta ocazie o reprezinta disconcordanta evidenta dintre manifestarile fizice micro si interpretarile lor la un asa nivel considerat a fi stiintific, academic.