[IACOB DUMITRU]

O sa îmi văd rădăcinile adânc înfipte in aceasta lume?

[Stanescu Octavian]

pe lumea cealalata am fost inainte sa existam . asa ca toti stim ce este . la fel e si dupa anomalia scurta a existentei

[IACOB DUMITRU]

A fi sau a nu fii?
Era pe când nu s-a zărit. Azi o vedem, si nu e.
Existenta, realitatea delimitata artificial, funcție de convingeri sau de interese.

[IACOB DUMITRU]

Realitatea însăși ne oferă capcane ale unor interpretări eronate, spre exemplu:
Instinctiv admitem existenta de la sine a unui spațiu de tip Euclidian, inițial gol si nelimitat din principiu, matematica preluând fără rezerve aceste anomalii.
De ce anomalii?
In spirit euclidian o dreapta poate fi ridicată perpendicular pe alta dreapta.
In realitate, in spirit logic, perfect științific, perpendicularitatea absoluta nu are soluție teoretica si implicit practica, caz in care sistemul de doua sau trei axe perfect perpendiculare poate fi acceptat doar acceptând existenta unor minime abateri, doar sub rezerva acțiunii de aproximare.

[catalin dumitru]

In spirit euclidian , trebuia sa isi stoarca vreun matematician de soi creierii si sa inventeze o matematica in care numerele complexe spatiale sa aiba sens .

Asa s-ar fi simplificat si rezolvat unele "beleli" inca nerezolvabile , poate chiar si ipoteza Riemann .

[IACOB DUMITRU]

Matematica adevarata nu este despre numere, este despre idei.
Matematicienii se feresc sa iasă din zona lor de confort.
Numerele iraționale sunt pline de surprize, de neînțeles, nefiind simple numere in adevăratul sens al cuvântului.
Spațiul așa-numit tridimensional este prin excelenta un spațiu curbat, un spațiu temporal, un spațiu definit de traiectorii, de acțiuni, de trasee mai lungi decât liniile drepte si implicit de întârzieri, de abateri, de diferențe.
Dacă alegem drept unitate, dacă ne raportam la raza de curbura ca si unitate de măsura, atunci traseul parcurs pe traiectoria curba nu va avea niciodată o valoare numerica absolut exactă.
Altfel spus, lungimea cercului nu poate fi niciodată multiplu exact, valoare exacta.

[IACOB DUMITRU]

Spațiul fizic se autoobservă, de la sine, ceea ce il definește ca si un interactiv sadea, un neastâmpărat, un asimetric in detaliile sale.

[IACOB DUMITRU]

Ideea de baza este ca, așa-numitele efecte de observator sunt contorizate, se concretizează in variabile si implicit in relații fizice, acestea din urma devenind repere relevante ale spațiului in sine, spațiu care, prin absurd, in afara prezentei lor, nici nu ar exista.
Abaterile specifice observațiilor se “materializează” intr-un comportament electromagnetic, comportament de tip unda, comportament ce constituie substratul unei informații de tip relație fizica, unei constientizari “etern nomadă”, ca o “ capcana” a timpului si implicit spațiului.

[IACOB DUMITRU]

Pentru ca relația fizica evaluează prin aproximare, spațiul in care relația activează nu este perfect delimitat, plan sau liniar, si din acest motiv, domeniul se modifica sistematic fără ca acesta sa se poată repeta identic.
Concluzie: stările spațiului fizic sunt unicat in detalii, adică repetând un experiment, acesta nu este si nici nu poate fi perfect identic cu el însuși.
Relația fizica își autocorectează evaluările așa încât are minima calitate de ceea ce se cere unei entități reale.

[Night]

[IACOB DUMITRU]

De la lume adunate si înapoi la lume date, lipsesc detaliile, aceste mărunte dar esențiale “personaje”, lipsesc “relevantele” ce descriu in timp real stările de fapt, cum si de ce spațiul fizic își diferențiază singur locațiile multiple.
Fizica si realitățile sale nu ne povestește nimic despre detaliile care fac diferența, care in fapt si la urma urmei permit observarea, determinarea, reliefarea si constientizarea unor prezente “raționale”.
Întrebare elementara: de ce exista spațiu si cum funcționează supraviețuirea sa?
Academic, chiar dacă nu deții răspunsul la aceasta întrebare, primează faptul ca îți pui din start aceasta întrebare.
In principiu, spațiul este o etalare de evenimente legate între ele, conviețuiesc împreuna, au o durata de viața diferită, ca si când, parțial, trecutul ar continua sa existe alături de prezent.

[IACOB DUMITRU]

Din nefericire Fizica este bântuită de idei toxice, printre care si aceea conform căreia “câmpul ar umple spațiul”.
Pentru a avea un real habar, încă din startul analizei este bine de știut ca “câmpul este spațiu, este spațial”, generând un câmp vei genera un spațiu.

[Night]

Oare câmpul nu se supune spațiului? Sau invers?

[IACOB DUMITRU]

Fizica ce zice?
Unde este câmp este si forța, deci dezechilibru, asimetrie, zice fizica așa ceva?
Fizica n-a apucat sa vadă forma exacta a vreunei particule elementare, e mult mai concentrata pe “arome”.
Electronii “zac” prin nuclee” si fizica nici nu concepe acest aspect.
Einstein avea dreptate “Dumnezeu nu joaca zaruri”, relația bazată pe calcul probabilist este utila servind drept aproximare, toate relațiile fizice servesc in vederea unei cât mai bune aproximări.
Practic, electronul nu este sferic, efectul produs de sarcina electrică este contribuția unui șir de semifotoni (dacă îmi este permis sa spun așa), o semialternanta activând in zona așa-numitei materii întunecate.
Oricare relație fizica definește un spațiu aflat in expansiunea sau colaps.
De ce?
Pentru ca vizează o operație de aproximare, fără posibilitatea de a fi exacta, fără granițe precise filiforme sau planiforme, adică mișcare obligatoriu inclusă.
Scurgerea neuniforma a timpului fizic “este mama câmpurilor si inclusiv a spațiului”.
Defectele de masa sunt corelate cu modificări ale valorii sarcinii electrice.
Exista un algoritm descris in articolul “defectul de masa” prin care se pot aproxima suficient de bine masele atomice si implicit majoritatea acțiunilor ce au loc in timp util, in timp real in nuclee, “fără efort financiar si mai ales fără violente”.
Fără efort personal, fără evoluția necesară fiecăruia este imposibil de abordat aceste detalii ale cunoașterii, adică cunoașterea tainelor spațiului fizic de către el însuși.

[Night]

Spațiul în sine nu există ca atare (opinie personală), însă noi suntem tributari unei axiome în trei coordonate, pentru a cuantifica cumva mișcarea (+ timp, să zicem 4 coordonate).

Spațialitatea este un concept mental, imaterial, fără interacțiune cu mediul, particule, câmpuri, etc.

Lingvistica este problema fizicii. Fizicienii nu si-au definit termenii! Newton s-a ferit de timp ca dracul de tămâie. Einstein a înrăutățit situația. Cuantele lui Plank par doar limite de înregistrare, și nu limite de ființare.

Concepte, definiții, paradigme. Ce se află în interiorul unei cuante de timp sau de spațiu, conform Plank?

Limitele perceptiei noastre, sau fundamentul universului?