[Mircea Pteancu]

Eram pe la 12 ani. Dupa lecturi extinse din Jules Verne; de la care am inceput sa citesc in trimestrul II din clasa I-a: ''Insula misterioasa''. Prima dintre cartile mele ''de baza''. Apoi am citit de la Jules Verne cam tot ce am gasit in biblioteca oraseneasca.
La varsta pomenita mai sus, s-a intamplat ca am luat spre lectura ''Paradoxala aventura'' a lui Ion Manzatu. De la acea carte, nu m-a mai interesat decat literatura stiintifico-fantastica. Dar eram doar un copil naiv. Credeam ca cele citite vor fi reale si eram sigur ca pana in anul 2000 omul va zbura in stele.
Doream cu ardoare sa devin cosmonaut, sa calatorsc spre stele.
De aici a aparut curiozitatea fireasca: daca vom merge in stele, trebuie sa le cunoastem, nu-i asa ?
Zis si facut. Am gasit in podul casei manualul de astronomie pentru liceu al surorii mele, manual despre care ulterior am aflat ca a fost scris de catre Vorontov Veliaminov. Este o carte cu adevarat foarte bine scrisa, 60 de ani mai tarziu inca nu am gasit vreuna sa o depaseasca. Folosind hartile din acel manual, am invatat constelatiile, pornind de la Carul Mare pe care-l cunosteam deja. Nu voi uita ''niciodata'', prima constelatie descoperita a fost Boarul/ Bootes, urmata imediat de Coroana Boreala. Apoi multe altele, nu toata insa.
Intre timp se intamplau multe. Parintii lui Ocsi, prietenul meu drag ca un frate, mai mic cu un an ca mine, s-au despartit. Mama lui se straduia sa-i satisfaca dorintele ca sa nu se intristeze. Cam pe atunci a aparut in viata noastra cartea ''Dupa lectii'' de Mamaev. Ocsi a luat virusul astronomic de la mine asa ca i-a cerut mamei bani sa construim o luneta, dupa indicatiile lui Mamaev. Alta carte ''de baza''. Ceea ce s-a si intamplat. Luneta, din lentile de ochelari, marea de 20x. Tin minte ca ne-am dus la optometrist cu tuburile de carton pregatite si acesta a ajustat lentilele dupa tuburi. Eram deja doctori in Optica. Deoarece nu aveau in stoc lentile de +20D, pe loc i-am cerut lui nenea opticianul sa ne ajusteze doua lentile de +10D. De unde am stiut asta, nu-mi mai amintesc. ( Ceea ce-mi amintesc este ca tanti Iuliana, mama lui Ocsi, nu a fost prea fericita cand opticianul i-a spus suma de plata. )
Nu a avut trepied, imi amintesc doar de imagini foarte tremurate, frustrante, obtinute cu luneta tinuta in mana.
Mult mai bine am vazut cu binoclul, cred ca 8x30mm, al unchiului lui Ocsi. Cu acesta, folosind masca de sudura a unchiului, am vazut de mai multe ori foarte bine petele solare.
Tot cu Ocsi imi amintesc ca am declansat cateva mici incendii cu experimentele de motoare racheta. Tanti Iuliana, Domnul sa o odihneasca, avea un nou admirator, sef la DAC ( fier vechi). A trebuit sa-i puna pe angajatii lui sa ne confectioneze ceea ce voiam noi sa fie un motor cu reactie cu benzina. Combustibilul urma sa-l trimitem in camera de ardere cu aerul comprimat trimis de la o pompa de mana, de motocicleta. Toata instalatia a explodat, a fost mila Domnului ca am scapat amandoi, si eu si Ocsi, nevatamati. Dar d-astea s-au intamplat si in curtea parintilor mei, imi amintesc cum a trebuit sa fugim, sarind gardul, deoarece tatal meu a vrut sa ne altoiasca cu maturoiul dupa alta ''ciuperca atomica'' ...
Apoi a venit liceul, viata ne-a trimis pe carari diferite. Am continuat sa citesc tot mai rar SF. In anul III de liceu am publicat prima poezie, am devenit apoi membru al Cenaclului Scriitorilor si faceam parte din lotul de tinere sperante la ''Romania literara''. Cu Astronomia nu m-am mai ocupat deloc. Singurul meu instrument, o luneta Galilei 4x - normal ca din lentile de ochelari - zacea cu anii pe dulap, neatinsa.
Asa a fost pana in vara in care am implinit 24 de ani. Eram singur acasa, sotia era la Maternitate, tocmai o nascuse pe fiica noastra cea mare. Mi-am cautat ceva de citit. S-a intamplat sa fie ''Popas printre insotitorii planetelor'' de Victor Nadolschi. Am ajuns la pasajul unde acesta povesteste despre William Herschel, cum a descoperit acesta Uranus cu un telescop de constructie proprie. ''De constructie proprieeeee ???'' Am simtit o impunsatura la inima si interesul latent pentru Astronomie a izbucnit ca o supernova. Inca in acea seara, luneta Galilei 4x a devenit una Kepler 20x. Imaginea Pleiadelor m-a fermecat foarte tare. Peste cateva saptamani am urmarit prin luneta o eclipsa totala de Luna ... si ... si ...

Atractia a ramas pana cand scriu aceste randuri si nu cred sa dispara decat odata cu mine.
Eu fac observatii pentru ca-mi place. Rapoartele mele stau marturie ca ma straduiesc sa inregistrez minutios ceea ce vad, distante si pozitii unghiulare, magnitudini, detalii fine, fac schite. Dar nu vreun interes stiintific ma mana pe mine-n lupta ci dimpotriva. Notez detalii pentru a pastra cat mai bine emotia estetica, frumosul inegalabil al cerului. Asta ma atrage, asta imi place, de aceea fac observatii.
Daca ramane vreo informatie cat de cat utila, foarte bine dar acela este un efect secundar.
Frumusetea Creatiei o caut in Cosmos dar aceea este o himera, o licarire pe care ai pierdut-o de indata ce ai gasit-o si trebuie sa pleci iar in cautarea ei. Si cred ca asta voi face, cate zile sau, mai bine zis, cate nopti mai am.

Mircea

[tudor]

Mircea, ai povestit cu mare nostalgie dar si cu umor!

[Night]

Îmi amintesc primele sentimente legate de cer, undeva pe marginea unei uliți încinse de Soarele arzător, într-o vacanță de vară, când ziua se muncea pe câmp, la diverse activități undeva în Bărăgan, în special culesul de tutun.

Eu participam la însirat. se împungea cu o andrea, sau andrelă (un fel de ac mare) foile de tutun, care mai apoi se înșirau pe garduri. Iar seara ne prindea pe toți întânși pe marginea uliței prin șanțuri, privind cerul și depănând povești. Anul aproximativ 1983 sau 1984.

Într-o asemea noapte am observat un fel de flash pe cer, ca și cum sute de mii de meteori telescopici au intrat toții deodată în atmosferă, creând un efect de voal de lumină albă cam de 1 grad (lungime), de o formă neregulată dar pe care o pot aproxima cu forma unui pătrat. Așa ceva nu am mai văzut de atunci, și nici nu am citit pe undeva.

Tot pe atunci, am primit cadou prima mea carte, Ce ne spune telescopul. Mă fascinau toate acele desene viu colorate și întrebările veneau de la sine. Ultima memorie din aceea perioadă o am cu cană de ceai, pe care era desenată copilăresc o rachetă și cuvintele, Primul cosmonaut român în spațiu.

Virusul astronomiei s-a re-activat prin 1996, cu prilejul cometei Hyakutake (pe care o vedeam pe undeva în zona Carului Mare) și după perioada anilor Star Trek - TNG (cu care am rămas și acum). Țin minte că am fost atât de impresionat de imagine încât am săpat în curte un fel de groapa, capsulă a timpului, în care am descris și cometa (ar fi comic să regăsesc sticla, tot amân momentul). Povestirile științifico-fantastice au contrinuit și ele la această stare, Almanahul Anticipația (cel anual) și primele cărți din colecția SF de la Nemira. Am citit și tot ce ținea de fenomenul OZN, etc.

Și uite așa, pe nesimțite am început să vânez (la început inconștient) orice știre legată de astronomie, orice articolaș de prin ziare. Când am cumpărat primul Anuar Astronomic (la Academiei Române), am crezut că am dat de o comoară, de o carte extrem de importantă, un fel de Biblie a cerului. Acolo am găsit și prima hartă cerească (cea cu epoca 75) cu care am învățat primele constelații.

Prima lunetă având un obiectiv din ochelari, a fost următorul pas firesc. A trebuit să o diafragmez la 2 cm să scap de aberațiile de sfericitate. Dar, eram mulțumit. Cel puțin aparent, deoarece ulterior am încapsulat un capac de ceas și o stică rotuntă plană între două capace de butoi de varză, încercând să construiesc un obiectiv mai mare. Ce este comic, faptul că toată acțiunea se petrecea într-un butoi cu apă, mediul dintre cele două suprafețe fiind apa. Apoi scoteam obiectivul cu apă din butoi.

Evident, se scurgea apă de obiectiv, când încercam să caut distanța focală a acestuia. Acestea au fost primele mele experimente optice. Obiectiv cu durata de viață de câteva minute.

La asemenea disperare, am cumpărat din târg două lentile de proiector, pe care le-am tot combinat. Era perioada anilor 1997-1998, când încă acest domeniu suferea și de informație, și de instrumente. Democratizarea (și belșugul) venind mult mai târziu, când intrumentele și informațiile au devenit mult mai accesibile. Tot atunci am cumpărat și o prismă din sticlă galbenă (cu sodiu?) pe care o mai am și azi, ciobită un pic, dar având un grad de dispersie fenomenal.

Ce îmi amintesc de acei ani de început, este că devoram orice carte de astronomie (cărți apărute înainte de 1990), alte informații fiind efectiv inexistente. Internetul a schimbat lucrurile în mod pozitiv, după 2000.

De ce observăm? (și nu voi deschide subiectul că a observa fără a nota, este doar contemplare).

Eu îmi explic că probabil undeva în străfundurile ființei noastre există o uimire în fața existenței care se manifestă prin incredulitate. Nu ne vine să credem că existăm (la modul subconștient, inconștient, nu intru în detalii), și avem acest impuls psihic de a căuta, acel DE CE.

De ce ceva există, cum de există, care sunt procesele asociate, cum se explică, ... multe întrebări.

Iar după întrebări urmează stările de uimire în fața Universului, pornind de la inelul planetei Saturn, de la relieful lunar, de la sateliții lui Jupiter la stelele duble. Și undeva pe parcus, ... vin și răspunsurile, chiar dacă vin nespuse, prin trăiri interioare, lăuntrice. Fiori ce nu se pot cuantifica.

Astronomia este regina științelor, le înglobează pe toate și este cea mai accesibilă, la vedere. Nu avem nevoie decât de un cer senin și curiozitatea de a ne uita .. către cer.

În era camerelor CCd/Cmos, uităm, pierdem cred, sentimentul acela firesc și copilăresc de început, fiind captivați mai mult de a realiza ceva imagistic (ca astronomi amatori), ne-realizând că pierdem fiorul acela, din acea clipă în care suntem doar .. noi și cerul (Cum era o revistă SARM, si cred o emisiune).