[Abel Cavaşi]

Știți, m-am gândit să deschid și eu un topic denumit „Aria” în care să vorbesc despre viteza densității unui electron televizat cu boabele de mazăre întovărășite. Ce ziceți? Eu cred că ar fi mai interesant decât bazaconiile pe care le-am scris pe topicul „Formulele lui Frenet generale”. Nu-i așa?

[lucia lucia]

Minge afară din teren...

[IACOB DUMITRU]

Pentru cei ce s-au oprit din râs:

în pântece = teritoiu unde evoluţia este ferită de ochii indiscreţilor, un spaţiu închis (deci finit), un spaţiu care nu se intersectează în nici un fel cu exteriorul (nu există punct care să aparţină deopotrivă interiorului şi exteriorului).

Capisci?

[IACOB DUMITRU]

Într-un fel, facerea lumii a fost, este şi va fi tot timpul sub ochii noştrii.

Cui îi mai arde de râs?

[Doru Dragan]

Unii din noi continuam inca sa radem. Pântecele asta care e ferit de ochii indiscretilor e prea de tot. Daca ati fi adus vorba de informatie, ca poate sau nu poate circula, era un pic mai stiintific asa cum cere si Abel saracu'. Iar mai apoi aduceti din nou vorba despre inchis si finit. Va rog luati o cartulie de matematica si lamuriti-va cu conceptele inchis/deschis, finit/infinit din teoria multimilor si topologie. Din pacate lucrurile in domeniul asta nu sunt chiar asa simple cum par la prima vedere.

[lucia lucia]

Mă mânca limba să spun că mă apucă durerea de ... pântece de râs , dar e o problemă aici: eu cred că dl. ID chiar la informaţie se referă. E un fel de principiu holografic inversat, pare-mi-se... Numai că nu se împacă cu intimitatea, izolarea completă.

[raduM]

Păi, d-le ID, eu aştept la fileu şi dvs ridicaţi pentru adversar.
Mai spun odată, chestiile astea trebuiesc traduse în limbajul general folosit, pe care să-l înţelegem.
Şi drept să fiu, m-am blocat. Şi mie-mi bântuie o fantasmă de holografie prin cap când citesc treaba cu pântecele izolat, dar dacă e aşa, chestia e o banalitate. Adică bine, principiul holografic (în orice formă) nu e banal, dar e pe cale să se banalizeze înţelesul lui, aici .

Ce spune principiul holografic: informaţia care este emisă în Univers de către un obiect este proporţională cu entropia si de asemenea cu aria domeniului închis (imaginar sau real - orizontul GN)care include obiectul, NU cu volumul aşa cum s-ar crede . Informatia provenită de la obiest fiind proportională cu aria, rezultă că e ca-şi-cum obiectul s-ar afla ... pictat pe suprafata închisă care-l mărgineşte. O hologramă.
Mai e o chestie legată de informaţiea maximă care poate trece printr-o suprafaţă, lucru care limitează posibilităţile observatorului.

Ei, de aici până la pântece cu ţepi (ce era cu vectorul acela?)... eu nu văd mai mult. Sincer să fiu, mă aşteptam la o altă dezvoltare.

[IACOB DUMITRU]

Nu, nu este vorba de principiul holografic.

Domnule Radu, dumneavoastră cum aţi defini un spaţiu inviolabil, intangibil (şi de ce nu, incompresibil)?

Acei ţepi sunt dovezi (obţinute în urma unor deducţii logice) ale faptului că acest teriu, acest interior există şi este cât se poate de real, este cât se poate de populat. Facerea este o acţiune, dar în acelaşi timp este şi un teritoriu 100% discret.

[IACOB DUMITRU]

Nu este de mirare că lucrurile par a se fi împotmolit aici. Obişnuiţi să privim Universul ca pe o întindere finită prin capacitatea noastră de a îl depista empiric, dar infinit prin posibilităţile sale de existenţă, nu facem altceva decât să fim partizanii ideii de existenţă a spaţiului oriunde şi oricât.

Infinitul ca şi nelimitare în spaţiu şi timp, ca şi deschidere nemărginită, pare să fie o caracteristică de bază a realităţii înconjurătoare.

Cât de înşelător poate fi acest infinit?

Deşi nu îl percepem experimental, el pare să fie o prezenţă indubitabilă, un reper care, rămâne necontestat în virtutea faptului că simbolizează ceea ce nu poate fi atins.

Relaţia noastră cu natura pare să se reducă la un număr foarte mare dar finit de repere. Chiar şi aşa, în mod tacit, infinitul face parte dintre aceste repere.

Acel „pântec” despre care vă vorbeam este un teritoriu, este un mic Univers, dar în acelaşi timp este şi o relaţie. Nu una oarecare. Pentru noi este reperul pe care nu îl mai putem diviza empiric, este corpusculul al cărui conţinut nu îl putem atinge.

Dar oare putem noi atinge ceva cu adevărat?

Şi totuşi, ca şi relaţie, acel mic Univers beneficiază de prezumţia numărului relativ mare dar finit de repere intermediare ce îi susţin existenţa. Cum mărginirea şi nemărginirea sunt „repere pereche” (nu poţi beneficia de semnificaţia unuia fără să fi conştient de semnificaţia celuilalt), suntem obligaţi să admitem că „infinitul”, „nemărginirea” poate fi componentă (reper) a unui spaţiu finit.

La urma urmei, reperele sunt simple informaţii, sunt o seamă de considerente care, în cazuri cum este şi cel de faţă, sunt accesibile doar celor ce îşi manifestă abilitatea de a fi liber cugetător.

Universul acesta este un spaţiu al informaţiilor coerente. Universul este un cugetător atât în amploarea cât şi în micimea sa. În cazul de faţă ne interesează micimea sa, esenţa sa, modul şi mecanismul prin care informaţia începe să fie coerentă, inteligibilă.

Dacă cuget nu există, atunci nimic nu există. Cugetul este atât suport cât şi formă de manifestare. Trăim într-o lume eminamente virtuală.